Poze cât o mie de cuvinte.
Eram în clasa a 11-a, la finalul Olimpiadei Naționale de Biologie de la Piatra Neamț. Fusese o aventură, ca toate experiențele mele de la olimpiadă de altfel. Ne-au cazat la cămin (unii mai norocoși din alți ani sau de la alte olimpiade stăteau la hotel) și am nimerit un pat șubred și cu câteva denivelări serioase în saltea, iar mâncarea pe care ne-o dădeau acolo mă distra în fiecare dimineață pentru că feliile de pâine erau puse pe farfurie să ocupe mai mult spațiu, iar peste cele 2 feliuțe de salam pe care le primeam găseam de fiecare dată trântit și gemul :))
În pozele acestea eram la final, după ce am dat toate probele și am reușit să mă clasez printre primii din țară. Victoriile mele de la olimpiade nu se simțeau niciodată extraordinar pe moment. Eram obosită, epuizată chiar, cu un amalgam de sentimente pe care nu le puteam numi exact…Dar mai presus de toate eram pur și simplu teribil de emoționată să îl văd pe tati cum coboară din mașină cu un buchet de flori pentru mine, cum mă îmbrățișează și îmi zâmbește fericit și mândru.
A fost acolo pentru mine mereu: mi-a oferit tot ce aveam nevoie ca să pot învăța, m-a lăsat întotdeauna să fiu eu, m-a încurajat, a ascultat când trebuia să asculte și m-a înțeles când eram obosită. Și el și mama. Părinții mei nu au făcut comparații, nu m-au întrebat cât a luat X sau Y. Ei au fost acolo. Și mi-au spus că pot atunci când eu credeam că nu, au plâns cu mine când am căzut și s-au bucurat pentru mine când am reușit.
Sunt ceea sunt datorită lor, iar pozele astea reușesc să transmită mai mult decât aș putea eu să încerc să o fac stângaci în seara asta prin scris.
