Am obiceiul ca, atunci când citesc ceva ce îmi place, să spun măcar câteva idei din noua carte oricui este dispus să mă asculte, chiar și pentru puțin timp. Prietenii mei din liceu și din facultate știu cât de entuziasmată spun mereu: „Să vă spun ce fragment fain am mai găsit!”.
Acum, că am acest site, voi împărtăși cu drag și prietenilor mei virtuali paginile care mi-au stârnit interesul și admirația sau care m-au provocat să gândesc din perspective diferite.
Citesc acum din cartea „Arta lingușirii”, de Richard Stengel, și am găsit câteva idei care mi-au plăcut:
„Școala cinicilor a fost întemeiată în secolul al III-lea I.H. de Diogene, cel care căuta cu lampa un om onest. Cinicii susțineau încrederea în sine, ascetismul și respingerea materialismului, fiind aprigi dușmani ai lingușirii. Întrebat care este cel mai frumos lucru din lume, Diogene a răspuns: parhesia. Filozoful cel morocănos era mai mult decât sincer, fiind adesea brutal.
«Unii câini își mușcă dușmanii», a spus el odată. «Eu îmi mușc prietenii, ca să-i salvez.» Apăra ceea ce el numea „vorbitul pe față” și susținea că atât filozofii, cât și prietenii au datoria să rostească întotdeauna adevărul gol-goluț. Ceea ce nu-l făcea îndrăgit nici de prieteni, nici de dușmani.”
Mă regăsesc în aceste idei. Și eu sunt de părere că adevărul trebuie spus, mai ales în familie și între prieteni. Oricine avea respectul și prietenia mea avea parte și de sinceritatea – uneori brutală – a opiniilor mele.
Totuși, societatea nu iubește întotdeauna o astfel de abordare. Am învățat, în timp, să fiu „mai diplomată”, așa cum mi se sugerează adesea. Este o calitate utilă, fără îndoială, să fii subtil, dar uneori am impresia că îngreunează apropierea reală dintre oameni. Cum să știu ce te deranjează, dacă tu nu comunici direct și alegi să fii „diplomat”, folosindu-te de apropouri sau așteptând ca eu să îmi dau seama?
Mie îmi place sinceritatea. Îmi place o conversație directă, chiar brutală uneori, dar onestă – în care celălalt spune exact cum vede lucrurile, iar eu am ocazia să îmi exprim perspectiva sau să îmi apăr ideile.
Dar să continuăm cu fragmentul din carte:
„Asemenea cinicilor, epicurienii credeau că datoria prietenilor este să fie sinceri. Dar filozoful epicurian Philodemus scria că doar înțeleptul știe să critice cu măsură – o pretenție destul de ridicată. Epicurienii identificau binele cu plăcerea și recomandau o viață simplă, în compania prietenilor. Nu priveau prietenia cu romantism, considerând-o o relație, în mare măsură, utilitară și bazată pe nevoie. Și, cu atât mai mult, prietenii trebuiau să fie sinceri.
Philodemus i-a enumerat pe cei care respingeau în mod special vorbirea sinceră: politicienii și oamenii faimoși. Politicienii, spunea el, erau ahtiați de renume, ceea ce îi făcea deosebit de receptivi la flatare și sensibili la critică. Cei cu faimă, adăuga apoi, considerau orice critică un atac din motive murdare. Pe toți îi vedea geloși și iritați din pricina propriei lor faime.
Stoicii, pe de altă parte, nu puneau niciun preț pe prietenie și nici pe ceea ce ar fi avut de-a face cu sentimentalismul. Păreau să considere prietenia un lucru vulgar, destinat maselor. Simțindu-se la adăpost în spatele considerației de sine, stoicii nici nu băgau de seamă lingușirea; nu acceptau să intre în grațiile nimănui, pentru niciun motiv.”
Aceste perspective diferite asupra sincerității și prieteniei m-au pus pe gânduri. Undeva între brutalitatea cinicilor și diplomația modernă cred că se află un echilibru greu de atins, dar esențial pentru relații autentice.
Într-adevăr adevărata provocare nu este doar să spunem adevărul, ci să învățăm cum să-l spunem astfel încât să apropie, nu să îndepărteze. Iar sinceritatea, atunci când este însoțită de respect și empatie, ar trebui să poată forma o punte între oameni.
Oh, Diogene! Oare noi doi am fi putut fi prieteni? 🤔