Frumusețea și urâțenia, inteligența și prostia, bunătatea și răutatea- toate ale mele, toate luând diverse forme în funcție de cel ce mă privește. Și cum sunt eu în realitate? Oricum. Realitatea e subiectivă, iar forma pură, forma perfectă a oamenilor este o utopie.
Citește mai mult →
Pe Negau Horia l-am întâlnit pentru prima dată în clasa a 12-a, când am făcut parte amândoi din lotul lărgit pentru Olimpiada Internațională de Biologie.
Pe Ana-Maria Necula am cunoscut-o în primele zile de facultate când am aflat că și ea a fost olimpică la chimie, urmând ca apoi cele două Necula să rămână una lângă alta pentru următorii 6 ani.
În prima poză suntem la final de an 1, după examenul de anatomie, fericiți că am făcut echipă bună și am luat trei de 10!
Citește mai mult →
Cumva multe au rămas la fel: am aceleași bucle de care în clasa a IV-a trăgeam pentru că mă enervau, port aceeași rochiță galbenă ca și anul trecut, simt iubirea celor din jurul meu în continuare, îmi place la fel de mult să citesc.
Și totuși cumva multe s-au schimbat: parcă părul meu e mai cuminte, rochița îmi este mai largă, dragostea din jurul meu este tot mai mare, iar din cărțile pe care le citesc răsar flori!
Iar sufletul…sufletul și-a păstrat notele, dar ca orice parfum s-a maturat. De ce? Ei bine, nu din vina lui. De vină sunt ochii și timpul, oamenii și cărțile.
Ce simt? Simt recunoștință. Nu aș mai fi putut zâmbi la fel azi fără toți cei care și-au intersectat într-un fel sau altul gândurile sau drumurile cu mine! Vă mulțumesc tuturor!
La masă cu zilierii aveam și eu obligatoriu farfuria mea. Mâncam doar dacă mă așeza mamaia și pe mine cu toată lumea în rând. ,,Și în zilele în care nu erau oameni la muncă ce făceai?” m-ați putea întreba. Pentru acele zile alegeam varianta și mai sofisticată de a lua prânzul ,,ca la câmp”, adică pe o pătură sub nucul din fața casei.
Nu pornea niciodată tractorul fără să ne rugăm de tata sau de tataia să ne urce și pe noi în remorcă sau în troacă, măcar până la capătul străzii.
Mi-au rămas în suflet acele zile cu miros de pământ, cu picioarele desculțe pline de praf, cu căldură pe piele, cu joacă și râsete în inimă.
Sunt un copil al pământului, copil crescut de părinți sub soare, cum creșteau și plantele. Da, un copil care știe ce grea e munca de agricultor, un copil ce zâmbește și se emoționează de fiecare dată când vede un tractor. Un copil ce înțelege…
Medicina pentru noi a fost în mod sigur muncă de echipă! Dacă nu știm sau dacă nu înțelegem ceva, pornesc dezbateri și explicații legate de acel subiect până când toată lumea e mulțumită de concluziile trase. Așa e grupa mea și sunt tare mândră de asta! Sper că ne vom păstra obiceiurile și mai târziu când vom fi rezidenți/ specialiști și vor apărea cazuri interesante de discutat!
Citește mai mult →