Discurs pentru părinți la terminarea liceului
Îmi asum responsabilitatea evitării formulelor de adresare. Când îi spui gândurile tale unui prieten, cuiva pe care îl respecți și îl iubești, nu începi cu „stimate”, „onorabile” sau „venerabile”. Nu așezi în fraze formalități care parcă îngreunează aerul. Spui sincer și drept ce simți. Sau te scuzi și îi citești o scrisoare pentru că „e mai bine să ai o foiță în față de pe care să citești decât să spui prostii”.
Și ce să îi spui unui părinte care, conștient sau nu, îți este și cel mai bun prieten și sfătuitor? Cum să îi spui?
Mai întâi, înainte de toate, încerci să nu plângi, pentru că „femeia tot femeie”! Bun! Și apoi? Apoi te uiți la el și te gândești cum să îi mulțumești. Tu nu vrei să fie ceva banal. Vrei să îi placă, să îl impresioneze, ca să înțeleagă în realitate cât de tare îi mulțumești, să înțeleagă că simplul acela „Mulțumesc!” nu este pentru el. Pentru el trebuie ceva special, un „Mulțumesc” aparte.
Și să spunem că reușești, „din bube, mucigaiuri și noroi”, să creezi acea mulțumire specială. El, cochet, va vrea să știe pentru ce anume. Va spune, cu un glas curios, intuind oricum deja răspunsul: „Pentru ce îmi mulțumești?”. Iar tu atunci trebuie să fii pregătit, pentru că sunt atât de multe: îți mulțumesc că m-ai născut, îți mulțumesc că atunci când eram dezorientat m-ai ajutat să nu merg singur prin beznă, îți mulțumesc că mi-ai dat voie de atât de multe ori să îmi spun părerea, îți mulțumesc că m-ai împins neobosit mai departe atunci când eu mă încăpățânam să cred că am ajuns la capătul puterilor, îți mulțumesc că asculți.
Însă, în realitate, cum ai putea să îi mulțumești unui om al cărui merit ești tu însuți? E greu. E greu să mai spui până și „te iubesc” fără să sune a ceva fără fond în ziua de astăzi. Dar priviți-ne în ochi! Veți ști că vă iubim și vă mulțumim cu adevărat! Veți ști că ne simțim mândri că ne sunteți părinți! Și vă veți aminti că urmează să plecăm la facultate și vă promovăm la rolul de suporteri ai unor absolvenți de Hasdeu gata să dea piept cu viața și, mai ales, cu sesiunile!
Pentru voi, Adriana, în numele clasei a XII-a E.
Au trecut aproape 7 ani de atunci. Și acum îmi aduc aminte ce zi încărcată de emoții a fost și cât de greu am reușit să citesc discursul… Îmi tremura vocea și îmi venea să plâng. Dar cel mai mult m-am bucurat să văd lacrimile de bucurie, emoție și iubire ale tuturor părinților în ziua aceea. O zi de suflet.