Carnetele de rezident au ajuns la spitalul plătitor și primim mesaj că avem timp până pe 30 iunie să le ridicăm. Perfect. Programul de lucru cu publicul, publicul fiind alcătuit în mare parte din medici rezidenți, este între orele 12:00 și 14:00, de luni până joi.
Ca să înțelegeți exact contextul, un rezident lucrează, în acte, până la ora 14:00. Spun „în acte”, pentru că realitatea este că mi s-a întâmplat foarte rar să plec la ora 14:00 din spital. O oră obișnuită de plecare acasă este 16:00-17:00, iar în destule zile chiar și 19:00. Așadar, programul cu publicul se suprapune peste programul de lucru al rezidentului, dar asta nu pare să intereseze pe nimeni.
Vorbesc cu îndrumătorul meu și îl anunț că, în ziua respectivă, trebuie să plec mai devreme pentru a merge la spitalul plătitor să-mi ridic carnetul de rezident. Zis și făcut.
Ajung în locul cu pricina, bat la ușă și spun cu timiditate:
– O caut pe doamna Ionescu, să-mi ridic carnetul de rezident.
Toate celelalte trei doamne din birou mă privesc stupefiate.
– Doamna Ionescu este în concediu! V-a și spus pe grup că astăzi nu este la spital!
– Eu, și mai uimită, răspund că nu am fost anunțată că nu o voi găsi astăzi.
– Imposibil! V-a scris!
Deschid telefonul și mă uit contrariată: niciun mesaj. Dar îmi spun că nu are rost să mă cert pentru o prostie și că sigur există o modalitate de a rezolva lucrurile.
– Puteți să-mi dați dumneavoastră, vă rog, carnetul?
– Nu se poate!
– Haideți, vă rog! M-am învoit special de la muncă pentru a veni astăzi să-mi ridic carnetul. Chiar nu aș vrea să mai plec și în altă zi. Pentru mine, orice oră plecată mai devreme înseamnă muncă în plus de făcut a doua zi.
– Nu! Nu este doamna Ionescu și nu știm unde a pus carnetele!
– Poate să-mi ridice un coleg carnetul?
– Nu se poate. Trebuie să semnați personal pentru el!
Disperată și gândindu-mă că nu o fi plecat cu carnetele acasă, îi scriu un mesaj doamnei Ionescu și o rog, dacă se poate, să-și roage o colegă să-mi dea carnetul. Mă lovesc din nou de același răspuns categoric:
– Nu se poate! Carnetele nu sunt așezate în ordine!
Mai să fie! Cred că, dacă m-ar fi lăsat, mi l-aș fi găsit singură fără probleme.
O întreb pe doamna Ionescu dacă va mai lipsi și în alte zile, ca să știu din timp. Mi se răspunde că, dacă nu apare altceva, va veni. Perfect.
Peste o săptămână revin și o găsesc la birou pe doamna Ionescu. Îmi scoate carnetul dintr-o cutie aflată lângă birou, pe care o observasem și data trecută, îl caută prin teancurile așezate pe specializări și mi-l înmânează. Fără să mai fie nevoie să semnez, fără nimic.
Și, spre marea mea bucurie, mă anunță:
– Carnetele trebuie vizate și la contabilitate! Aveți timp până la sfârșitul anului să le duceți la vizat. (Adică în biroul de lângă.)
Deci, practic, eu m-am învoit de la muncă de două ori ca să iau un carnet și să-l duc dintr-un birou în altul.
Nu cred că problema este un carnet de rezident. Problema este că timpul medicilor pare să valoreze mai puțin decât timpul birocrației. Două învoiri, ore pierdute și muncă recuperată ulterior pentru o operațiune care putea fi rezolvată în câteva minute, fără niciun efort suplimentar.
Poate că modernizarea sistemului nu începe doar cu investiții de milioane sau cu reforme spectaculoase. Poate începe și cu lucruri aparent mărunte: puțin bun-simț administrativ, respect pentru timpul oamenilor și dorința de a simplifica, nu de a complica. Pentru că, în final, un medic ar trebui să-și consume energia îngrijind pacienți, nu mutând un carnet dintr-un birou în altul.