Mi-a mai povestit socrul meu de Damian Stanoiu și stilul lui ironic și amuzant în care scrie despre viața de la mânăstire, dar recunosc că nu m-am gândit serios să citesc ceva scris de el până când nu am avut mai multe paciente care erau maici. Abia atunci am zis că lumea monahală are totuși un fel de a se intersecta cu viața mea cotidiană și că merită să citesc ceva scris de Damian Stănoiu.
Am citit-o amuzantă și mi-am reconfirmat cum umanitatea nu ne părăsește niciodată, nici chiar dincolo de porțile mânăstirii: omul rămâne tot om, chiar dacă își controlează mai bine unele porniri.
Replicile părintelui Flavian despre femei m-au uns pe suflet. Așa este: noi întoarcem lumea bărbaților cu susul în jos! Iar atunci când o femeie își pune cu adevărat ceva în minte nu renunță prea ușor, asemeni celor două maici care au concurat pentru funcția de stareță!
Cum îmi spune Matei adesea, foarte asemănător cu părerea părintelui din carte, noi femeile suntem și vom rămâne atât marea slăbiciune a bărbaților, cât și cel mai periculos lucru de care ei nu se pot feri!
