Îmi aduc aminte că, atunci când s-a născut Diana, a trebuit să stau cel puțin o săptămână fără mama. Și m-am îmbolnăvit, la propriu, de dorul ei. Iar când s-a întors, am descoperit, cu o mare supărare, că nu mai eram eu cea care dormea în brațele ei, ci un alt om mic, apărut cine știe de unde și, clar, nu la cererea mea!
Vă dați seama că, dintre toate crimele pe care le poate săvârși un frate mai mic, asta este una dintre cele pe care nu prea poți să i le ierți decât mai târziu, când ești suficient de mare încât să înțelegi că un tovarăș de viață pe care să te poți baza a meritat sacrificiul.
„Bambi” și „Dumbo” au fost desenele puse de mine pe lista neagră încă din copilărie, pentru că în poveștile lor se întâmpla lucrul care mă rănea cel mai tare: personajele principale rămâneau fără mama lor.
Și cred că mulți mă veți înțelege.
Atunci când mama este lângă tine, te poți lupta cu vrăjitoare rele, poți duce la capăt cele mai grele misiuni și poți învinge orice. Pentru că mama ta crede în tine. Cu adevărat. Iar când cineva crede în tine atât de mult, imposibilul începe să pară posibil. Cel puțin pentru mine așa a fost.
Mama mea este și cadru didactic, iar din cauza asta mulți și-au imaginat probabil că acasă eram verificată la sânge pentru orice ținea de școală. Vă rog să mă credeți când vă spun că nimic nu este mai departe de adevăr.
Mama era acolo să mă ajute atunci când mă împotmoleam, dar nu a fost niciodată Cerberul învățăturii. Nu am auzit de la ea nici măcar o dată clasica întrebare: „Dar X ce notă a luat?”. Nu mă forța să îmi fac temele din vacanța de vară — teme pe care, fără excepție, le făceam incomplet și cu maximum o săptămână înainte de începerea școlii.
Mama nu m-a învățat să mă compar cu ceilalți. M-a învățat să cred că pot face orice îmi propun.
Îmi amintesc clasa a IX-a. Un an teribil, cel puțin la început. M-am întors acasă plângând în primele zile pentru că nimeni nu voia să stea cu mine în bancă. Veneam de la Școala Gimnazială Gherăseni, iar colegii mei, mulți veniți din școlile de la oraș și deja prieteni între ei, mă priveau cumva de sus sau, pur și simplu, nu reprezentam vreun interes pentru ei.
La un moment dat, am fost întrebați cine vrea să se înscrie la olimpiadă. Am venit acasă și i-am povestit mamei. Am crezut că a înnebunit când mi-a spus să mă înscriu și eu.
„Măi, tu nu înțelegi că acolo merg copii olimpici? Crezi că mă compar eu cu ei? Sunt cei mai deștepți!”
Cam așa îi răspundeam, indignată și sceptică, de fiecare dată când îndrăznea să creadă că eu eram la fel de bună ca oricare dintre copiii aceia.
Dar ea a crezut în mine. Și, încet-încet, m-a făcut și pe mine să cred. Și am reușit! Datorită ei!
Mama a fost acolo. Nu doar pentru momentele importante, nu doar pentru reușite, nu doar atunci când exista ceva de sărbătorit. A fost acolo pentru prima zi proastă de liceu. Pentru o olimpiadă de care îmi era frică. Pentru o inimă frântă la un dans. Pentru serile în care eram convinsă că nu mai pot. Pentru zilele în care nu vedeam în mine nimic din ceea ce vedea ea.
Mama ne-a învățat pe toți, în familia noastră, să iubim. M-a învățat să fiu puternică, să fiu independentă, să nu mă tem să încerc și, mai ales, să nu-mi măsor valoarea prin ochii altora. O mare parte din femeia care sunt astăzi există pentru că, înainte ca eu să știu cine pot deveni, mama mea știa deja.
La mulți ani, mama!
