Chiar înainte să parchez mașina în fața porții, îi zăresc peste drum, stând de vorbă, pe Nașu’ Georgică, pe Nașa și pe Mariana. Cobor să-i salut cu drag. Am crescut în curtea lor aproape la fel de mult ca în cea a părinților mei, așa că fiecare revedere, oricât de scurtă, îmi face plăcere.
— Sărut mâna, Nașu’! Ce mai faceți?
— Bine! Pe acasă! Tu? Cum mai este pe la București?
— Bine, nimic special! Viață de spital!
— Aaa! Dacă tot zici, stai că mi-am făcut o investigație pentru oase, am uitat cum se numește, spune Nașa, și aș vrea să ți-o dau să te uiți peste ea!
— DEXA, probabil! răspund eu, încântată că au încredere în mine și că le pot fi de folos.
Până se întoarce Nașa cu investigațiile, mai schimb câteva glume cu cei rămași la poartă. Între timp, mama îmi vede mașina, ne aude vorbind și iese să mă întâmpine. Mă îmbrățișează și ne întreabă ce facem, iar eu o rog, amuzată, să nu întrerupă consultația.
Deschid ușa bucătăriei de vară. Aud mișcare înăuntru și știu sigur că e mamaia.
— Mamaicăăă, îmi e o foameeee! strig eu, zâmbind.
Știu că mă așteaptă cu mâncare și că îi face mare plăcere să mă audă spunând că mă întorc lihnită de la București. Așa că acesta a devenit salutul nostru obișnuit.
Îmi zâmbește, iar eu mă apropii să o îmbrățișez. Protestează, ca întotdeauna, că e bătrână, că e murdară, că e bolnavă și că n-ar trebui să o mai pup sau să o iau în brațe. N-o ascult niciodată. O strâng la piept și o simt numai piele și os.
Apoi îmi prezintă meniul.
Întreb dacă ceilalți au mâncat și, când aflu că nu, spun că îi aștept.
— Pune mâna și mănâncă… până vin ei!
Cred că replica aceasta datează din liceu, de când tata și Diana mi-au mâncat toată mâncarea, iar eu, întoarsă seara, obosită și flămândă, n-am mai găsit nimic. Am mers plângând la mamaia, reclamând că cei doi indivizi în cauză au mâncat tot, fără să se gândească la un suflet oropsit, ținut la ore până seara.
Mamaia a rezolvat repede problema. Și, pesemne, a decis că trebuie să prevină asemenea nedreptăți pe viitor.
— Unde e tati? întreb, intrând în casă.
— Prin solar. Vine și el acum, îmi răspunde mami.
Până îmi las bagajele, apare și tati. Îl îmbrățișez și schimbăm câteva replici pe care alții, inclusiv mama și Dani, le-ar putea considera cam ironice, dar care nouă ne fac mare plăcere. Așa ne distrăm noi, tachinându-ne reciproc și, din când în când, luându-ne și singuri peste picior.
Ne așezăm la masă. Mamaia refuză să ni se alăture, susținând că preferă să mănânce liniștită și că „nu e frumos să te uiți în gura omului când mănâncă, să-i numeri dumicații”.
Povestim cum ne-au trecut zilele de când nu ne-am văzut. Deși vorbim zilnic la telefon, rămân întâmplări pe care nu am apucat să ni le spunem, lucruri care se povestesc mai bine față în față și altele care merită reluate de câte ori avem ocazia.
Să nu credeți însă că la noi domnește permanent armonia. Se mai încing discuțiile, ne contrazicem uneori peste măsură și, câteodată, chiar ne certăm.
Tata spune că are o grămadă de treabă, dar că nu se îndură să se ridice de la masă. Îl înțeleg perfect. Și eu ar trebui să scriu, să învăț sau să citesc, dar niciunul dintre noi nu se grăbește să pună capăt conversației.
Îl caut pe tataia prin curte și îl găsesc printre solarii.
— Sărut mâna, tataicule! Ce mai faci? Cum a fost în stațiune?
Are 81 de ani și este cel mai vârstnic din familie. Nu spune niciodată „te iubesc”, dar nici nu trebuie. I se luminează ochii când mă vede, iar zâmbetul lui îmi spune cât de mult contează că am venit să stau puțin cu el.
— Eh! Ca în stațiune! Ia și tu pepenii ăia! îmi răspunde.
Are mâinile pline cu niște pepeni mici, galbeni.
— De unde i-ai mai găsit și pe ăștia, măi tataie?
— M-am tot gândit ce să plantez printre solarii, ca să nu las locul gol, explică el (spre marea disperare a tatei, replic eu amuzata în gand)… Așa că am pus niște pepeni galbeni. Am luat semințele de la unul pe care l-am găsit la taică-tu în curte. Dar i-am pus cam târziu. Nu vrei și tu unul?
— Nu, sărut mâna! Mie îmi plac ăia verzi.
Ducem recolta într-un solar rămas fără cultură.
— Hai, stai și tu aici! îmi spune, arătându-mi băncuța de lemn pe care a adus-o înăuntru.
— Au terminat ăia acolo? mă întreabă, puțin deranjat.
Vrea să știe dacă tata și instalatorul au terminat de montat boilerul în casa lui.
— Nu, răspund eu, ascunzându-mi zâmbetul.
Știu cât de puțin îi place tataiei să-i trebăluiască cineva prin casă, chiar dacă acel cineva este propriul lui fiu.
Stăm de vorbă, ne tachinăm și depănăm tot felul de întâmplări. Tata îi seamănă mult, iar eu am moștenit de la amândoi gustul pentru umor și ironie.
— M-au năpădit șobolanii prin curte, îmi spune la un moment dat. Când am trecut într-o zi pe lângă pompă, m-am întâlnit cu unul atât de mare, încât am fost sigur că e frate cu mine!
Râd în hohote, iar el, mulțumit de efectul poveștii, schimbă subiectul.
— Vezi să ai grijă de tine! Mai mănâncă și tu! Te-ai uscat de tot! Matei nu te vede? El ce mai face?
— El e mai rău decât mine, tataie! îi răspund privindu-l cu subînțeles.
-Prea mult învățați! Vedeți că ce e mult strică și vă tociți mințile!
De când am plecat la facultate, tataia este convins că sunt prea slabă.
— Ai și tu bani să-ți iei de mâncare? Vrei să-ți mai dau eu? Lasă că-i spun lui mă-ta mare să-ți facă și ție ceva să iei la București.
— Vin Mihăiță și Oana cu cea mică! ne anunță mama.
Am avut norocul unei copilării petrecute printre veri de care sunt și astăzi apropiată. Veri cu care dansam, mă jucam în noroi și râdeam mereu… Cu Mihai nu m-am mai văzut de mult, iar pe fetița lui și a Oanei urmează să o cunosc pentru prima dată.
Cum mă vede, Thea începe să plângă de mama focului. Devine imediat limpede că îl preferă categoric pe tata, în timp ce eu nu mă bucur de aceeași popularitate.
Tata este absolut încântat și declară că se simte pregătit să fie bunic. Un apropo atât de subtil, încât aproape că nu l-am prins.
Dincolo de glume, mă încearcă însă puțină melancolie. Parcă ieri alergam noi prin curțile bunicilor, iar acum suntem la vârsta la care începem să avem, la rândul nostru, copii.
Ne oprim apoi la Fritz (poreclele din Gherăseni sunt mult mai memorabile de atât să știți!). Povestim și ne tachinăm, iar eu și Madi facem front comun, explicând de ce femeile nu ar trebui să spele vasele doar pentru că sunt femei. Descoper cu această ocazie că nu doar tata consideră că eu, mama și Diana formăm adesea o alianță împotriva lui. Ar trebui înființată o uniune a taților dezavantajați.
Dar chiar nu este vina noastră că ei au atât de rar dreptate. Nu-i așa?
Seara merg la Ana și Andreea, două verișoare dragi sufletului meu, alături de care am copilărit.
Ne strângem în jurul Nașului Nicu, cum îi spunem noi, care are o fractură de bazin și este imobilizat la pat. Chiar și așa, atmosfera este plină de voie bună.
La ce este bună familia, dacă nu să se adune în jurul tău atunci când tu nu mai poți merge la ceilalți?
Cu greu mă îndur să plec, mai ales când Adi, soțul Andreei, începe să ne distreze cu numele pe care le-ar pune viitorilor săi copii. Miguellito rămâne categoric preferatul meu, iar Matei rezonează extraordinar cu propunerile lui de nume „exotice”.
În drum spre București mă opresc acasă la părinții lui Matei, acum și ai mei. Îi îmbrățisez și mă bucur să îi revăd. Mama lui Mat are pregătită o sacoșă pentru București plină de bunătăți-mereu ne răsfață cu câte ceva. Glumesc cu socrul meu în drum spre ieșire- seamănă cu tata, are umor și îi place să mă provoace mereu să îl folosesc pe al meu.
Într-o singură zi am revăzut atâția oameni dragi, încât mă întorc la București cu energia refăcută pentru încă o săptămână.
Mi-am dat seama că, pentru mine, acasă nu înseamnă neapărat un loc. Este acolo unde sunt Matei și Dani, părinții mei, bunicii, verii și toți ceilalți oameni alături de care am crescut sau cu care îmi împart viața.
Este locul în care pot să fiu eu, fără explicații și fără efort. Unde mă pot uita la cele mai idioate filme cu Dani și putem râde până ne dor obrajii. Unde pot să ciocnesc un păhărel de vișinată cu Ana, amuzându-ne de hotărârea cu care ne cinstim. Unde tataia se teme că voi slăbi prea tare, iar mamaia face tot ce-i stă în putință să împiedice o asemenea nenorocire.
De ce mă întorc acasă?
Pentru că, oricât de departe m-ar duce viața și oricâte lucruri noi aș construi, există oameni în preajma cărora nu trebuie să devin nimic altceva decât ceea ce sunt deja. Pentru că mi se face dor de ei și, într-un mod egoist poate de a spune, de mine, de cum sunt eu atunci când mă aflu în preajma lor.